reminescente de frumos

Îţi aduci aminte când florile înfloreau? Îţi aduci aminte când totul era frumos? Îţi aduci aminte când noi eram oameni? Îţi aduci aminte de veri ploioase şi de ierni călduroase? Îţi aduci aminte? Erau vremuri când doar noi, doar eu cu tine umblam pe câmpiile nebuniei. Îţi aduci aminte de râsetele de dimineaţă? Îţi aduci aminte când te strângeam în braţe iar tu râdeai ca o fetiţă? Erau vremuri vechi, erau vremuri când noi eram mici şi restul erau mai mici. Îţi aduci aminte de ore de chiul? Îţi aduci aminte când eu eram alienat şi tu mă iubeai? Îţi aduci aminte? Sunt departe şi noi ne îndepărtăm tot mai tare de visul unei iubiri neiubite până la capăt. Sunt departe ploile şi tunetele, sunt departe razele de soare sunt departe copiii mării, sunt departe lacrimile de mamă şi moartea zânei în vis. Eşti departe tu de mine şi lumea nu mai e orizontul vieţii mele. Te-am pierdut mireasă de mireasmă cordială. Te-am pierdut uitare de durere şi acum mă sparg în mii de valuri legănate uşor pe vals de roci ascuţite. Îţi aduci aminte când totul era frumos? Îţi aduci aminte muzica şi dansul dintre ochii noştri? Îţi aduci aminte copilă de zeu? Îţi aduci aminte când noaptea nu părea decât un refugiu iar ziua ne călca visele în picioare? Erau vremuri vechi, vremuri ascunse acum prin copaci de fructe arse. Erau vremuri când plante halucinogene nu intrau pe ascuns în tufişul iubirii noastre. S-au dus toate şi norii se cuvine să plouă urât...dar ploaie nu mai este, mai este doar nimic şi nimic pare tot mai urât. Te-am pierdut vis de blând culcuş, te-am pierdut element de fericire. Legământul meu cu lumea l-am pierdut pentru tine deşi tu erai legământul meu cu ea.